~ cronică de Sever AVRAM la volumul ”Dunărea. Fluviul imperiilor” de Andrei ȘARÎI,
traducere de Maria SÎRGHE, ed. Polirom, 2017 ~

Volumul elaborat de jurnalistul și scriitorul rus Andrei ȘARÎI ”Dunărea. Fluviul imperiilor” reprezintă deja o lucrare din bibliografia obligatorie pentru cineva care își propune să înțeleagă problematica întregi regiuni și mai ales să aprofundeze elementele esențiale de cultură și civilizație danubiană. Volumul se bucură, în plus, de o traducere nuanțată și inspirată a experimentatei traducătoare Maria SÎRGHE.

Este foarte insolit și important punctul de plecare al demersului întreprins de autor. Anume, abordarea sa este centrată pe o deliberată distrugere a miturilor (de fapt, a pseudo-miturilor), a prejudecăților și a stereotipurilor, legate în special de unghiuri de vedere naționale sau chiar naționaliste, denunțate ca atare de autor. Acesta mărturisește că prin călătoria simbolică și reală pe care a a ales să o facă de-a lungul Dunării, a înțeles că gradul de înrădăcinare a unor prejudecăți demult caduce este cu mult mai dificil de pulverizat decât ne-am fi așteptat la prima vedere. În fapt, tocmai extrema fragmentare, decupajul determinat de divizarea teritoriilor între atâtea imperii împiedică în bună măsură și astăzi cuplarea națiunilor respective la ceea ce Șarîi numește ”corpul noii Europe unite”.

În prologul cărții, este semnificativ că se recurge la un aforism antic pe care îl citează provocativ în atenția cititorilor ediției române a volumului: ”Fluviile curg veșnic, dar nu se umplu niciodată”. Este o invitație la explorare autonomă pe baza bogăției de date și întâmplări evocate, de povești de viață uneori desprinse din basme sau mituri celebre, preluate și prezentate cu răbdare zonă cu zonă, țară cu țară.

De asemenea, autorului i se pare că este important să percepem Dunărea mai mult sau doar ca ”o figură de stil, un fundal, pe care s-au desfășurat dramele războaielor mondiale și apoteoza giganticelor șantiere ale totalitarismului”. Aceasta ar fi oarecum partea goală a paharului, un soi de ”lance strâmbă, de la vest la est”, în timp ce partea plină a întregii povești a regiunii ar fi aceea că reprezintă un așa-numit ”martor încercat al durerilor și chinurilor prin care a trecut această lume veche pentru a se transforma într-o lume nouă”.

Mi s-a părut foarte tulburător și emblematic modul în care autorul și-a fondat inspirația pe evocarea și citarea unei lucrări a poetului german Friedrich Hölderlin, care se referea la numele mai îndepărtat al fluviului, Istru, vizând misterul mitic al întregii regiuni:

”El este nesupus, nu are liniște;
De ce mai este el în stare?
Nimeni nu știe”.

Astfel, capitol cu capitol, cartea face o trecere în revistă a diverselor denumiri și aspecte pe care le-a cunoscut din vechime Dunărea, cu diferențe și contradicții uneori terifiante de la o epocă istorică la alta, de la un imperiu la altul, ca o succesiune de fresce panoramate cu minuție, chiar în detalii controversate, disputate între diverșii demnitari provizorii sau între autorii care au consacrat Dunării întregi lucrări monografice sau opere de artă. Hölderlin este evocat într-un fel și ca o piatră de hotar și de reper simbolic prin modul în care angajamentul acestuia, fie el și parțial utopic, era să concilieze filosofia cu poezia prin raportarea inspirativă la destinul și influențele simbolice exercitate de meandrele peisajului dunărean.

Demn de reținut este accentul pus pe faptul că, încă din perioada pre-romană, Dunărea se manifesta deja drept ”o linie de contact a civilizației antice cu universul pestriț al barbarilor”. De altfel, într-o poezie a lui William Wordsworth, ”Izvorul Dunării”, conexiunea dintre lumea antichității elene și Dunăre se întâmpla în imaginația poetului prin vărsarea Dunării în Marea Neagră, aceasta legată, la rândul său, de mitul orfic și acela al argonauților plecați în căutarea ”lânei de aur”. Lucrarea se oprește, în mod privilegiat, asupra cetății Histria, de pildă, întemeiată în secolul al VII. î.Hr. pe malul lagunei Mării Negre, zonă care ulterior a fost reconfigurată în forma Lacului Sinoe de astăzi. Această referință nu este întâmplătoare atâta vreme cât din perspectiva istoricului Vasile Pârvan, Histria era considerată ”principalul poligon arheologic românesc”.

Fascinația autorului rus față de Dunăre pare, prin aceste incursiuni în istorie, mereu autentică, re-simbolizantă. El notează, de altfel, undeva în capitolul II: ”A scrie despre Dunăre este, uneori, ca și când ai scrie pe apă”. Este nu doar o formulare poetică a scriitorului care se simte influențat, de pildă, de arhetipologia lui Gaston Bachelard (”Apa și visele”), ci o focalizare pe autenticitatea fragilă pe care povestea multiseculară și mitizată a fluviului continuă să o transmită pe diverse căi. Din acest punct de vedere și opera filosofică a lui Martin Heidegger i se pare o piatră simbolică de încercare pentru întregul continent, câtă vreme Germania sa natală a dezlănțuit cele două războaie mondiale pentru ca, în final, să revină la acea ”forță spirituală” temporar suspendată, pusă între paranteze prin ”farurile inutile și absurde ale civilizației” cu care întregul continent a trebuit să se confrunte.

Din punct de vedere al structurării volumului, captivant este mai ales palimpsestul de memorii, referințe istorice, legende reinterpretate sau povești nu o dată bulversante, cu care umanitatea dunăreană a trebuit să se confrunte. Așa, de pildă, este povestea tristă a scufundării Insulei Ada Kaleh, căreia i se contrapune, în alt context, povestea ghinionului resimțit de proiectul fostelor ”state frățești”, Cehoslovacia și Ungaria, care s-a spulberat într-un mod lamentabil prin renunțarea Ungariei la proiect după numai cinci ani.

Volumul lui Andrei ȘARÎI nu se limitează la referințele și raportările legate de surse istoriografice sau lucrări de artă ale autorilor originari strict din regiunea danubiană. El extinde, în mod interesant și inedit, preluările și citatele sale și la autori sovietici, turci, britanici sau americani. Uneori, evocările sale dobândesc un caracter emoțional extrem de puternic, de-a dreptul palpitant, ca în evocarea de către un autor sârb, Djordje Balasevic, a poveștii unui tânăr hoț de cai, urmărit de poliție, și care este nevoit să se arunce în Dunăre:

”În noaptea aceea trecut-am Dunărea înot, adâncă, înfricoșătoare.
Mă iartă, măreț fluviu, înțeleg, ți-am pricinuit supărare,
Nu am avut de-ales. Că ți-am făcut în ciudă cer iertare.”

Într-adevăr, prin aceste trimiteri la diverse lucrări literare sau muzicale, este potențat caracterul testimonial profund al cărții, chiar dacă alăturarea evocării vampirilor de pe Dunăre cu istoria hatmanului Ivan Mazepa, ori cu modul în care au fost realizate filmele românești în co-producție despre daci, pot părea cumva excentrice sau halucinante. Să mai menționăm că României și mai ales perioadei monarhice a acesteia i se consacră un spațiu destul de amplu, iar referințele sunt cel mai adesea foarte admirative.

Incursiunea în geografie și în istorie se termină undeva în Delta Dunării, într-o zonă astăzi cu rezonanțe turistice, dar evocată și din prisma unei lucrări a lui Milorad Pavić, care vedea în această zonă un fel de intrare în infern, străjuită de luntrașul Charon. În mod dramatic și simbolic în același timp, cartea se încheie cu mărturisirea unui fel de revelații conciliatoare, prezentată prin intermediul unui grănicer de la kilometrul 0 al Dunării, care spune despre fluviu următoarele:

”El îmi este frate și soră și toate mătușile la un loc, îmi este prieten, și mâncare și băutură și desigur baie și spălătorie. Este lumea mea și nu-mi mai doresc nimic altceva. Ceea ce el nu-mi poate da, nici nu are sens să-mi doresc, ceea ce el nu știe, nici nu trebuie să știu.”

Altfel spus, această ”graniță mișcătoare” dintre Marea Neagră și Dunăre are rolul mai degrabă al unei fuziuni, demnă să împace contrariile și să înrâurească acel simțământ de ”împăcare a mișcării cu liniștea”.

În esență, meritul principal al demersului lui Andrei ȘARÎI este tocmai al invitației la explorare nu doar printr-un voiaj în tunelul timpului, ci și drept o aventură subiectivă, o imersiune în complexitatea acestei identități mozaicate dunărene, însă pe calea propriilor peripeții, rememorări sau întrezăriri ale perspectivelor, încă nebănuite, pe care prezența fluviului le deschide pe mai departe pentru fiecare dintre locuitorii săi.