De ce Educația Fundamentelor de Viață? 

De ce Educația Caracterului?

De ce Educație?  

Vin cu o explicație simplă, rezonabilă și suficient de clară, sper. Și cronologic vorbind, orice fel de educație trebuie să înceapă cu educația copilului, a adultului derivând din condiția (de dorit împlinită) de copil.

  Educația, în fapt și fapte, trebuie să pornească de la valori, și primordial de la valorile copilului. Pentru că dacă vorbim de normalitate, o existență împlinită de copil o presupune pe cea de adult, nu invers. 

     Spre exemplu, pentru un copil interacțiunea cu o trotinetă este valoarea supremă a existenței lui când plăcerea de a o folosi, de a se plimba cu ea, de a se juca cu ea este mai puternică decât orice altă atracție.  Este bine afară, alți copii se plimbă și ei cu trotinetele, el își dorește asta foarte mult și chiar simte că plimbarea cu trotineta îl va face fericit, îi va face viața fericită. Noi știm, adulți fiind, că de fapt îi va da acea stare de bine de care are nevoie pentru ca ființa sa să capete energia creșterii și creșterea energiei. Și el știe asta, ca exprimare în subconștient prin faptele sale.  

     De ce să nu îi dăm libertatea de a se bucura de această experiență la nivelul de implicare pe care și-l dorește, cerându-i limite? Suntem conștienți, sau ar trebui să fim, că încărcându-și rezervorul de energie cu plăcerea de a se plimba pe trotinetă va avea apoi răbdarea să te asculte și să te înțeleagă și pe tine, părintele, profesorul,  mentorul său într-un fel sau altul, și va deveni conștient că ceea ce tu ajungi să îi explici acum, la vârsta ta, este ceea ce el va deveni în timp (asta poate fi o deducție de moment). Sau îți va acorda girul părintelui care știe ce face pentru că are toate motivele să știe ce face. De ce? Pentru că întreaga sa existență de până atunci ar trebui să se sprijine pe încrederea că ceea ce faci pentru el este ce trebuie, merită și poate fi făcut. Încrederea  devine pe zi ce trece valoarea pe care el o prețuiește în primul rând în relația dintre voi, copil/ părinte, copil/ mentor, copil/ profesor. Știe asadar fundamentat pentru ce îl rogi să fie atent la ceilalți copii cu care se joacă, penrtru a nu (se) răni, a nu (se) accidenta, etc., tocmai pentru că are încredere în tine, în experiența ta, și experiența ta egal valoare pentru el.  

     În subconștient alte multe lucruri, valori precum măsura, decența, bunul simț, responsabilitatea, credința, adevărul, și toate celelalte se vor fundamenta mereu pe puterea părintelui (și a oricui preia rolul de dascăl, premeditat sau involuntar – pentru că doar această responsabilitate o preia cel ce în diferite contexte de viață înlocuiește părintele, căci termenul de părinte se referă în plus la rolul genetic pe care îl are respectivul adult) de a transmite prin tot ce înseamnă relație  că ”așa trebuie să fie”.

     Acest ”așa” înseamnă că din 514.379 de experiențe pe care respectivul adult cu rol de mentor le-a avut până acum azi, în joaca cu trotineta copilul trebuie să conștientizeze și să își asume o seamă de limite, pentru că limitele bine conștientizate și implementate sunt cheia succesului în viață, atâta timp cât în sine limitată este existența prin moarte, ca expresie a finitului acestei existențe, nu ca altceva. Limitele practice, ale existenței imediate, sunt protecția genunchilor, coatelor,  corpului său, nerănirea altor copii, neprovocarea de accidente, etc…

      Limta supremă este timpul, pentru că nu există activități ilimitate, ci desfășurate limitat în timp și spațiu.  De fapt această limită supremă și de netrecut a timpului determină conștientizarea și conștiința că ce fac este musai cumva să fie cu celelalte limite acceptate și aceste limite să i le transmit și copilului în mod responsabil, pentru că este responsabilitatea mea să îl fac conștient de limitele pe care fiecare valoare umană le presupune, în timp și spațiu, alături de limita supremă, timpul.

    Așadar eu, copil, conștientizez  încetul cu încetul că nu este viabil și fiabil să mă joc cu trotineta  nouă ore pe zi, 7 luni pe an, pentru că adult fiind, voi deveni și eu responsabil de rolurile asumate, inclusiv de cel de părinte, sau mentor, sau profesor, sau orice aș fi și aș da mai departe din tot ce știu, pentru că ultima mea limită este moartea și ca viața mea să aibă sens sunt ”obligat” să fiu responsabil cu a transmite mai departe celor din jurul meu, pentru care sunt în astfel de situații, aceeași responsabilitate a transmiterii celor învățate de mine. Pentru că finalmente, timpul mă va obliga să accept că valorile mele, virtuțiile și principiile de viață nefiind de manifestat la infinit, ”trebuie” cumva să le manifest în ”aici” și ”acum”. 

     Progresul de orice fel al rasei umane nu este nimic altceva decât rezultatul a n la puterea n experințe (în solitutdine sau în diferite forme de grup) care  fac posibilă evoluția, evoluția care la un moment dat se va solda cu ceva mai presus decât moartea, anume împlinirea sensului și semnificației acestei vieți prin conștiență, conștiință, virtuți, valori și principii de viață.  Asta nu înseamnă altceva decât responsabilitate umană de rasă, sau conștiință supremă de existență.

   Și cum toate astea nu pot avea decât o explicație dincolo de limita numită moarte, eu consider că explicația supremă (dincolo de care viața și moartea nu știu care sens îl pot avea) este Dumnezeu, entitate supraordonată și supraordonatoare. Și fie că vorbim de Dumnezeu în credința creștină, sau de alte apelative în diverse alte religii, cert este că există o suprainteligență cu un algoritm ordonator suprem al existenței și al nonexistenței energetice  (dacă vom admite că trecerea într-o altă stare a materiei presupune un altfel de energie).  Pe care probabil o vom înțelege într-o altă stare energetică, într-o altă lume, pe care acum nu o percepem pentru că nu suntem la cel nivel de conștiență și conștiință ce ne poate permite înțelegerea acestui supraalgoritm de ordonare și coordonare a energiei vieții și a ceea ce se află dincolo de ea.

   Concluzia mea pt moment: suntem expresii ale energiei supraordonate a algoritmului de existență numit Dumnezeu și vom avea explicații mai palpabile peste ”n” perioadă de timp, unde ”n” este o variabilă ce depinde de împlinirea misiunii noastre în acest univers bine determinat, cu legi fizice în parte cunoscute, în mare parte necunoscute. Sau poate un imens experiment al cunoașterii acestui supralagoritm  manifestat  azi prin experimentul numit planeta Pământ.  

(Prof. Ilie Cățoiu)