aplicat modelului-ideal de conducere managerială a organizației școlare
Societatea informațională este o societate bazată pe tehnologiile informaționale și de comunicare digitale, în mod preponderent pe folosirea internetului. UNESCO a insistat pe diferența dintre societatea informațională și societatea cunoașterii. ”Societățile cunoașterii se referă la capacități de a identifica, produce, prelucra, transforma, disemina și utiliza informații pentru a construi și aplica cunoaștere pentru dezvoltarea umană.” (UNESCO World Report, 2005). Ele contribuie la bunăstarea indivizilor și a comunităților și cuprind dimensiuni sociale, etice și politice.
Doar 11% din populația lumii are acces la internet, iar 90% dintre cei conectați provin din țările industrializate din America de Nord, Europa și Asia-Pacific, ceea ce conduce la ”diviziunea digitală”, care se referă în primul rând la accesul la infrastructură. UNESCO avertizează, totodată, asupra ”excluderii de la informații”, care nu este doar o problemă de acces și conectivitate, ci și de conținut. Aceasta rezultă din ”diviziunea de cunoaștere”, precum și din ”diviziunea digitală” și se referă la barierele educaționale, culturale și lingvistice care fac ca internetul să fie străin și inaccesibil grupurilor de populație marginalizate de globalizare.
UNESCO militează pentru ca societatea cunoașterii să favorizeze împărtășirea cunoașterii. Nimeni nu trebuie exclus din societățile de cunoaștere, unde cunoașterea este un bun public, disponibil pentru fiecare individ. Așadar, societatea cunoaşterii apare ca o posibilitate de creştere a şanselor sociale şi, deci, de reducere a inegalităţii sociale structurale, prin democratizarea accesului la cunoaştere.
”Economia cunoașterii” este o etapă de dezvoltare capitalistă bazată pe cunoaștere, care a urmat fazei marcate de acumularea de capital fizic. Cunoașterea este văzută ca luând locul forței de muncă, iar bogăția creată se măsoară mai puțin pe rezultatul muncii în sine, și tot mai mult la nivelul general al științei și progresul tehnologiei. Grație progresului managementului cunoașterii, o organizație ”receptivă” face posibilă utilizarea pe deplin a potențialului de productivitate, prin intermediul ”capitalului uman” al lucrătorilor care utilizează posibilitățile extinse de codificare, stocare și transmitere a informațiilor oferite de noile tehnologii.
Conceptul de “economie a cunoașterii” a fost popularizat de Peter Drucker și este definit drept o organizare economică care utilizează noile tehnologii referitoare la utilizarea cunoașterii pentru a obține rezultate economice. Drucker a descris pentru prima dată diferențele dintre lucrătorul manual (care lucrează cu mâinile și produce bunuri și servicii) și așa-numitul “Knowledge worker” (care lucrează în principal cu mintea și care produce idei, informații, cunoaștere), considerând “cunoașterea” o adevarată unealtă de bază.
Factorul de producție este un termen economic care descrie resursele utilizate în producția de bunuri sau servicii pentru a obține un profit economic, incluzând, de obicei, forța de muncă, pământul sau terenurile și capitalul. Mai nou, s-a adăugat informația sau cunoașterea ca un al patrulea factor de producție.
Cunoașterea este familiarizarea cu ceva, ce poate include fapte, informații, descrieri sau abilități dobândite prin experiență sau educație. Însă educația, ca fenomen social, este în continuă transformare de la o epocă la alta, iar idealul educației, precum și mecanismele, conținuturile, finalitățile acesteia au evoluat și s-au perfecționat. Dacă am lua în considerare evoluția tehnologiei din ultimii 50 de ani, am observa cum tehnologia a schimbat însăși cultura umană, inclusiv la nivelul culturii organizaționale.
Cultura organizațională reprezintă valorile, credințele și principiile colective ale membrilor organizației, fie ea o companie multinațională, un ONG sau o școală. Cultura organizațională influențează modul în care oamenii interacționează, contextul în care este creată cunoașterea, rezistența la schimbare și modul în care oamenii împărtășesc cunoașterea.
De la sloganul ”Knowledge is power”, multe organizații au înțeles faptul că un avantaj competitiv extraordinar este acela de a deține cunoașterea, precum și capacitatea de a transfera cunoașterea. Această arie de interes și expertiză este, în general, susținută de Managementul Cunoașterii (Knowledge Management – KM).
Managementul Cunoașterii (KM) este procesul de creare, partajare, utilizare și gestionare a cunoștințelor și informațiilor unei organizații, printr-o abordare multidisciplinară pentru atingerea obiectivelor organizaționale prin utilizarea la maxim a cunoștințelor (cf. Wikipedia). Cuvintele cele mai folosite în definirea ”Managementului Cunoașterii” (excluzând, desigur, combinația introductivă ”Managementului Cunoașterii”) au fost: cunoașterea (112 apariții), organizația (69), procesul (50), informația (44), utilizarea (40), împărtășirea (36), crearea (33), gestionare (30). Autorii au observat că verbele ”utilizarea”, ”crearea”, ”împărtășirea” și ”gestionarea”, precum și substantivele ”cunoașterea”, ”procesul”, ”organizația” și ”informația”, au apărut cel mai frecvent, iar o posibilă definiție, extrasă din combinația de cuvinte, ar putea fi:
Managementul Cunoașterii este procesul de gestionare al creării, împărtășirii și utilizării informațiilor și cunoștințelor organizaționale.
Școala este unitatea de bază a sistemului de învățământ în care are loc procesul de predare-învățare-evaluare destinat formării și dezvoltării educațiilor, în vederea integrării în societate. Există o legătură pe verticală, între școală și structurile de conducere superioare, precum inspectoratele sau ministerul, dar și pe orizontală, între școală și alte entități menite să asigure susținere tehnică și comunitară, cum este cazul rețelei caselor corpului didactic sau consiliile profesorilor, elevilor, părinților.
Această abordare, specifică modelului cultural al societății bazate pe cunoaștere, permite ca informația să circule între diversele paliere ale sistemului. Ideal, aceste informații esențiale sunt prelucrate și transmise ierarhic la nivel intermediar și de vârf, de către structurile de conducere ale școlii ca organizație, atât cele verticale (directori coordonatori), cât și cele orizontale (comisii) sau comunitare (consiliile), depășind astfel limitele modelului de conducere administrativ-birocratică al școlii ca instituție (cf. Sorin Cristea).
Decizia în cadrul organizației de tip educațional este luată la nivel managerial și are legătură cu modalitățile de acțiune practică care să conducă la realizarea obiectivelor proiectate. Momentul esențial al procesului managerial îl reprezintă decizia managerială, care se regăsește în toate funcțiile managementului: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea și controlul.
Modelul-ideal de organizație școlară include structuri de conducere necesare în raport cu funcțiile generale ale conducerii manageriale. Funcția centrală de coordonare a activităților la nivelul organizației școlare este îndeplinită de un director coordonator. Acesta va coordona cele trei funcții manageriale principale: organizare-planificare, orientare-îndrumare, reglare-autoreglare, care asigură conducerea globală, optimă, strategică și inovatoare a organizației școlare.
Managementul Cunoașterii (KM) a fost aplicat, mai întâi, la nivelul companiilor, grupate în două mari categorii: companii care înțelegeau necesitatea de a fi competitive prin cunoaștere, adică prin cultivarea cunoștințelor și companii care conștientizau faptul că ceea ce este astăzi inovativ, mâine va fi un lucru comun, fiind focalizate pe creșterea productivității.
Managementul Cunoașterii a devenit parte a infrastructurii organizatorice care încurajează și sprijină încrederea și cooperarea între membrii, inclusiv formarea Comunităților de (Bune) Practici (Communities of Practice – CoP). Aceste comunități sunt auto-înființate, fiind baza răspândirii cunoașterii în cadrul organizației bazate pe cunoaștere, fiind sprijinite de manageri deoarece formează coloana vertebrală a programului KM.
Organizația bazată pe cunoaștere (Knowledge Organization – KO) este o organizație în cadrul căreia se realizează o abordare sistematică pentru captarea informației și care transformă personalul existent în Lucrători în domeniul cunoașterii (Knowledge Workers – KW), indiferent de poziția pe care o ocupă sau îndatoririle pe care le au. Aceștia contribuie la sporirea valorii organizației prin cunoașterea proprie, documentarea cunoașterii, raportarea bunelor practici și diseminarea cunoașterii. Rolul de a îi păstra, motiva și stimula pe lucrătorii în domeniul cunoașterii îi revine Managerului în domeniul cunoașterii (Knowledge Managers). Aceștia sunt responsabili cu organizarea cunoașterii la nivelul organizației, prin realizarea hărților cunoștințelor, pregătirea viitorilor lucrători în domeniul cunoașterii, precum și dezvoltarea rețelelor interne a echipelor care să soluționeze probleme complexe din orice domeniu de activitate.
Din perspectiva cunoașterii, Comunitățile de Bune Practici reprezintă punctul de întâlnire al specialiștilor în cunoaștere care se confruntă cu probleme similare, prin care aceștia schimbă informații și bune practici. Comunitățile de Bune Practici se referă, așadar, la grupuri de persoane care împărtășesc preocuparea sau pasiunea pentru ceva pe care știu să-l facă și care interacționează în mod periodic în scopul de a face mai bine acel lucru (cf. Etienne WENGER).
Membrii unei comunități de bune practici sunt specialiști și practicieni care interacționează în mod regulat și construiesc relații care le permit să învețe unul de la altul. Membrii se angajează în activități comune și discuții, ajutându-se reciproc și împărtășind informații.
Într-un studiu menit să exploreze în ce măsură comunitățile de practică apar în licee, miza a fost să investigheze dacă echipele formate din profesori de liceu au demonstrat caracteristicile unei comunități de profesori. Concluzia a fost că în liceu există comunități de bune practici, dar echipele de profesori din studiu au demonstrat grade modeste de implicare reciprocă, repertoriu împărtășit și întreprindere comună. Rezultatele studiului ar putea servi pentru a încuraja liderii școlilor să se concentreze mai mult pe stimularea și susținerea comunităților de bune practici, concentrându-se mai multe pe determinarea obiectivelor și normelor de grup, organizarea rolurilor de grup, stimularea unei atitudini critice, dezvoltarea încrederii reciproce, etc.
Reproșul față de capacitatea școlii românești, în actuala structurare organizațională, de a raspunde provocarilor societale moderne, pieței muncii, partenerilor sociali și integrării socio-profesionale a educaților se datorează faptului că structurarea procesului educațional este ostil nu numai din punct de vedere curricular, ci și inadaptat în fața cerinței unei abordări exploratorii și de tip colaborativ, așa cum propune modelul ”Communities of Practices” dezvoltat de Managementul Cunoașterii (KM).
Ținând cont de dezbaterea deschisă de lucrarea de față, în situația în care sugestiile și propunerile inspirate din bunele practici oferite de Managementul Cunoașterii, cu adaptările de rigoare în raport cu specificul managementului organizației școlare, ar putea să servească drept un punct de plecare în ceea ce privește implementarea acestui sistem și în România.
(Prof. Sandu Zamfirescu)