Însemnări pe marginea vizitei la Expoziția „Leonardo3 Museum – Milano

„M-am rătăcit așa departe prin Leonardo,
că nu știu cum să revin dintr-o dată la mine însumi.”
Paul Valery

De-a dreptul genială, însăși ideea realizării unei expoziții menite să îl redescoperim pe adevăratul Leonardo grație unei reconstrucții insolite a mașinăriilor pe care le-a imaginat și a restaurării unora dintre lucrările sale picturale într-o avanpremieră mondială.

În cadrul expoziției, prin mijloace interactive de tip 3D au fost recreate circa 200 dintre proiectele marelui geniu. Printre ele, se află de plidă, Submarinul Mecanic, Mașina Timpului, Libelula Mecanică, Barca propulsată de pedale, Mașina Zburătoare din Milano. Pare cumva neverosimilă sau chiar halucinantă diversitatea de preocupări pe care, încă de tânăr, Leonardo a încercat să le acopere cu o perseverență practic de neînțeles pentru contemporani săi.

Vizitând cele doar câteva săli, ai o senzație stranie de recreere a lumii pe calea celei mai pure meditații, dar și intrări parcă în telepatie cu Demiurgul. Este vădit faptul că da Vinci intuia faptul că materialele sau tehnologia pe care le utiliza nu aveau cum să susțină mult prea îndrăznețele sale idei sau proiecte. Cu atât mai mult, de aceea, probabil, a apărut în mintea sa o obstinație sistematică, aproape feroce, de a epuiza citirea tainelor Universului neavând nicio garanție că fantasmele sale cumva sfidătoare se vor și putea întrupa vreodată. Evident, unele dintre inovațile sale nu au fost niciodată până la urmă puse în practică, precum cea care aspiră să înfrunte pur și simplu Timpul prin generarea unui fel de perpetuum mobile transgresiv. După cum se știe, mai degrabă tot alți artisti precum Jules Verne sau H.G Wells s-au arătat fascinați de posibilitatea supraumană a depășirii timpului și întrucâtva a Morții însăși.

De așteptat cel puțin parțial, este ca în primul rând copiii și adolescenții să zăvovescă mai mult asupra aplicațiilor 3D încercând să-și imagineze pentru câteva clipe că ar putea ei înșiși prelua o parte din genialitatea și din frenezia creativă a maestrului. Este de menționat că un grup de experți a început, încă din anul 1953, studierea manuscriselor pentru a scoate la lumină inclusiv anumite observații și studii asupra naturii pe care Leonardo le-a realizat în decursul timpului.

Mi s-a părut extrem de inspirată, de asemenea, alăturarea provocativă în spațiul expoziției a frescei „Cina cea de taină”, precum și a Monumentului Ecvestru a lui Francesco Sforza. Astfel, vizitatorii au șansa de a plonja într-un univers creativ de o complexitate altfel greu imaginabilă, reconstituibilă. În fond, inițiatorii expoziției de lângă Domul Milanez au ambiționat să genereze un fel de meditație subtilă asupra mareției, dar și a poverilor tulburator de sondat pe care genialitatea dezlănuțuită le-a ridicat în fața conștiinței lui Leonardo. Într-un fel, este demontat implicit chiar mitul că nimeni nu ar fi de neînlocuit pe această lume. Umanizarea lui da Vinci rezultă astfel indirect doar pentru cei care reușesc să refacă nu doar traseul plin de obstacole preponderent artificiale puse în calea geniului, sesizând infinitele sacrificii pe care Leonardo le-a făcut mai ales pentru a lăsa un mesaj spiritual cât mai dens și mai încărcat de speranță generaților următoare.

În plină mondenitate contemporană, dar și pe fundalul exploziei digitale, expoziția merită din plin trecută în traseul oricărui turist la Milano, mai cu seamă prin contrastul reflexiv și prin abundența de trimiteri pe care, ca vizitator, ești împins să le faci, chiar împotriva propriilor inerții sau forme de neîncredere ori dezabuzare.

Sever Avram