O discuție conceptuală despre egalitate
~ interviu cu Daniel Nica – Facultatea de Filozofie a Universității din București
de Sorin Constantin ROȘU
Sorin Roșu: Având în vedere pregătirea ta teoretica, datorata mai ales activitatii din cadrul Centrul de cercetare in etica aplicata al Universității din București, te-as ruga sa ne spui care crezi ca sunt principalele probleme de ordin conceptual legate de tema egalitatii de sanse.
Daniel Nica: În principiu, toate problemele egalităţii de şanse se rezumă la ideea că oamenii sunt egali din punct de vedere moral şi ar trebui trataţi ca atare. Adică ei nu trebuie diferenţiaţi în mod arbitrar, pe baza genului, a rasei, a vârstei ori a provenienţei lor sociale. Vedem adesea că în societate se creează ierarhii, mai mult sau mai puţin formale, care acordă privilegii nejustificate membrilor anumitor categorii sociale, doar pentru că aceştia aparţin respectivelor categorii. Există discriminări în şcoli, la angajare, la locul de muncă, pe stradă, ba chiar şi la nivelul „filosofiei” care stă în spatele politicilor publice. Copiii de etnie romă sunt întâmpinaţi cu dispreţ de unii dintre dascălii lor, multe femei sunt victime ale vioelenţei domestice, bătrânii au probleme în găsirea unui loc de muncă, iar persoanele cu dizabilităţi au dezavantaje majore în modul cum este gândită arhitectura socială românească. Acestea sunt cazuri clare de inegalitate, care, de cele mai multe ori, trec pe lîngă noi fărăr să fie conştientizate aşa cum trebuie. Ba chiar, mai mult, adesea, se consideră că aşa trebuie să stea lucrurile, că femeile, romii sau homosexualii trebuie se fie discriminaţi. De prea multe ori, am auzit acest gen de sofism: „Oamenii nu sunt egali de la natură, de aceea nu trebuie să fie egali”. Iar cu sofismul ăsta, revin pe un teren mai conceptual, aşa cum mai provocat de la început. Ideea că egalitatea e rea… Ei bine, acesta este o prejudecată, o inepţie, cum rar îţi este dat să auzi. Apologeţii inegalităţii confundă egalitatea morală cu egalitatea naturală. Este cât se poate de evident că oamenii sunt, în mod natural, inegali. Unii sunt mai înalţi, alţii mai scunzi, unii puternici, alţii mai slabi, unii se nasc sănătoşi, iar alţii au probleme medicale. Nimeni nu poate tăgădui astfel de inegalităţi. Însă tocmai inegalităţile astea natural sunt temeiul unei egalităţi morale. Dacă toţi ne-am naşte egali, idealul egalităţii ar fi de prisos. Egalitatea morală, spre deosebire de cea naturală, ne arată cum trebuie să arate umanitatea, nu cum arată ea efectiv. E adevărat că un copil născut cu o o dizabilitate majoră nu va putea avea niciodată aceleaşi capacităţi ca un copil sănătos. Însă noi ca societate,, avem datoria să micşorăm distanţa care îi desparte pe cei doi. În asta constă umanitatea noastră, în capacitatea de fi solidar cu ceilalţi şi, mai ales, cu aceia care sunt mai puţin favorizaţi de soartă. Schimbând doar foarte puţin registrul, este clar că, într-o societate cu adânci prejudecăţi patriarhale, o femeie nu se naşte cu aceleaşi avantaje ca un băiat. Dar această inegalitate ţine de anumite considerente de ordin cultural şi istoric. Acestea creează false ierarhii, care – în cel mai bun caz – pun obstacole arbitrare în calea dezvoltării profesionale sau personale, sau – în cel mai rău caz – lasă traume adând asupra femeilor, unele care nu se vindecă niciodată. Şi, la fel ca în cazul de adineaori, avem datoria să micşorăm decalajul (de această dată cultural) dintre femei şi bărbaţi. Avem datoria să ne privim ca şi cum am fi egali. Tocmai pentru că nu suntem egali de la natură (sau de la cultura moştenită), trebuie să ne purtăm ca şi cum am fi egali. Acesta este motivul pentru care le punem la dispoziţie rampe persoanelor cu dizabilităţi. Că doar nu le puneam rampe dacă puteau merge fără cărucior. Deci, ca să rezum, inegalitatea naturală este tocmai temeiul, este fundamentul egalităţii normative. Trebuie să ne tratăm ca fiind egali din punct de vedere moral tocmai pentru că suntem inegali din punct de vedere natural.
Sorin Roșu: Sunt cunoscute în prezent eforturile societății românești în ansamblul sau de a se alinia standardelor propuse si impuse de instituțiile europene. Care crezi ca sunt principalele stereotipuri in mentalul colectiv romanesc ce se constituie in piloni de rezistenta impotriva șanselor egale ale femeilor si bărbaților la un tratament egal pe piata muncii – prioritate a declarată și permanent afirmată a Uniunii Europene?
Daniel Nica: În primul rând, ar trebui spus că nu e vorba doar de nişte standarde ale unor organizaţii europene. Adică nu ar trebui să punem problema ca şi cum, în materie de egalitate de gen, avem de-a face cu nişte prescripţii strict orgaizaţionale şi, fatalmente, locale. Ideea de egalitate este o idee morală universală. Altfel cădem într-un relativism extrem de pericuos. Ca şi cum doar societatea occidentală, de la Prut până la Oceanul Atlantic, trebuie să se ralieze idealurilor libertăţii şi egalităţii. Astea sunt valori perene şi transculturale. În al doilea rând, trebuie să menţionez că stereotipurile nu sunt un rău în sine. Fără stereotipuri, omenirea nu ar fi putut supravieţui. Automatismele, reflexele fac parte din zestrea speciei noastre şi, până la un punct, sunt excelente. Un stereotip este faptul că focul e periculos. Stereotip este şi faptul că răceşti în timpul iernii şi, de-asta, ne îmbrăcăm mai gros, chiar şi atunci când nu ne e neapărat frig. Există însă anumite stereotipuri, care – deşi par inofenisve – favorizează apariţia unor ierarhii nejustificate. În materie de stereotipuri de gen, există stereotipul băieţilor puternici şi raţionali şi a fetelor vulnerabile şi sentimentale. Băieţii sunt priviţi ca fiind persoane independente, care pot şi merită să deţină controlul, motiv pentru care ei sunt crescuţi într-un spirit mult mai competitiv decât fetele. Lor li se tolerează mult mai uşor, spre exemplu, accesele de egosim şi agresivitate. Acestea, pe de altă parte, sunt privite ca fiind duioase, împăciuitoare şi fidele. În unele cazuri, aproape că sunt privite ca nişte animale de companie, credincioase şi drăgălaşe. Competitivitatea le este cenzurată de la vârste fragede. În condiţiile astea, nu e de mirare că ele se îndreaptă spre cariere cu un control devizional mai mic sau spre profesii ce necesită mai degrabă empatie decât spirit concurenţial. Mergând pe linia asta, este explicabil de ce băieţii sunt încurajaţi să urmeze cariere mai tehnice, cu un statut social superior şi, în special, cariere cu un coeficient de decizie mai mare. Aşa că nu e de mirare de ce, chiar şi astăzi (când discriminările dintre bărbaţi şi femei au dispărut în forma lor clasică) tot bărbaţii sunt cei care se află în poziţii de natură politică. Ei sunt cei care, una peste alta, iau deciziile majore în societate. Având în vedere lucrurile astea, gândeşte-te pe cine favorizează politicile publice, care sunt câtigătorii jocului social.
Sorin Roșu: Cu toate astea, revenind cumva şi la primul răspuns pe care mi l-ai dat, nu crezi totuşi că nu poate exista o egalitate perfectă între oameni, fie ei femei şi bărbaţi, caucazieni şi oameni deculoare?
Daniel Nica: Ai dreptate. Nici eu susţin idealul unei egalităţi perfecte. Nimeni nu îşi doreşte ca societate să fie un imens pat al lui Procust. Există unele inegalităţi justificate. Discriminările fac parte din structura oricărei societăţi drepte. Depinde, însă, despre ce departajări vorbim. Nu poţi să acuzi CFR-ul de discriminare pe motiv că nu angajează persoanele nevăzătoare pe post de mecanici de tren. La fel cum ar fi ciudat să spui că un producător de film este sexist fiindcă a distribuit un bărbat în rolul lui Conan Barbarul. Tot aşa, există discriminări justificate la examenul de admitere în facultate. Dar aici, depinde care este natura discriminărilor. Dacă un candidat este respins fiindcă nu a realizat baremul e ok; dacă însă e respins la examenul oral doar pentru că aparţine unei alte etnii, atunci avem o problemă. Unele femei tinere pornesc cu un handicap la interviu pentru angajare doar pentru că iau în calcul să facă un copil în umrătorii ani. Unora chiar li se spune acest lucru în faţă, chiar dacă legislaţia în vigoare interzice acest tip de discriminare. Iată cum goana disperată după profit naşte situaţii aberante, care transformă oameni nevinovaţi în victime. Însă, cum am zis adineaori, există discriminări legitime. Există un filosof politic – John Rawls e numele lui – care spunea că o societate dreaptă e una în care inegalităţile dintre oameni sunt permise doar în măsura în care conduc spre binele societăţii. Lucrul ăsta e valabil, mai ales, pentru inegalităţile de venit. Adică ar fi normal ca un medic, care inventează leacul pentru cancer, să câştige mai bine decât un funcţionar de bancă. Asta era utopia democrată a lui Rawls, care visa o lume în care tot mai mulţi oameni pot trăi mai bine. În lumea reală, decalajele de venituri sunt aşa de mari încât o minoritate de 1% dintre oameni deţin jumătate din bogăţia planetei. Iar probleme egalităţii de şanse este, până la urmă, o problemă a libertăţii. Ce şanse are o persoană ce provine din acel procent de 99% în faţa celui care provine din rândul acelui singur procent de câştigători ai loteriei capitaliste? Ce libertate reală are? E adevărat că ambiţia şi norocul pot face minuni. Dar oare ar trebui să lăsăm idealurile dreptăţii şi libertăţii pe mâna norocului orb şi a ambiţiei nemăsurate? Problema se pune la fel pe toate palierele. Ce şanse şi ce libertate are pe piaţa muncii un rom în faţa unui etnic român? Care e libertatea unei femei, care pe lângă înfruntarea stereotipurilor, are în sarcină şi gestionarea unei gospodării? Este ea la fel de liberă ca un bărbat? Care e libertatea reală a unui homosexual faţă de un heterosexual, a unuia care vine din mediul rural faţă de cel care provine din mediul urban, a unui marginal faţă de cel care se întâmple să ocupe o poziţie centrală? Trebuie să recunoaştem că, cel puţin, în prezent egalitatea este departe de a fi un vis realizat.
***
Daniel Nica este cadru didactic asociat la Facultatea de filosofie şi membru al Centrului de cercetare în etica aplicată. Ultima sa carte publicată este Pastila roşie. Eseu despre moralitate şi fericire, o lucrare care – după cum o descrie autorul – reprezintă un manifest despre fericirea ca luciditate şi morala ca libertate. Convingerea lui Daniel Nica este că etica nu înseamnă doar o teorie a obligaţiilor morale şi a acţiunii corecte, ci – în aceeaşi măsură – este şi aventura existenţială a omului aflat în căutarea unui sens al vieţii. În interiorul Pastilei roşii, Daniel Nica discută, între altelele, şi problema egalităţii, precum şi posibilitatea şi necesitatea altruismului. Unul din răspunsurile, care se degajă din cartea sa, este că nu putem fi o comunitate morală decât în măsura în care spargem barierele egoismului şi îi aducem pe semenii noştri în raza preocupării noastre.