~ Scurte note la premiera ”6,9 pe scara Richter” de Nae Caranfil ~
de Sever AVRAM
Ceea ce impresionează, din start, la discursul cinematografic al Cineastului complet Nae Caranfil, este mai ales naturalețea cât se poate de elaborată cu care povestește, se bucură să poată povesti, aproape ca un adolescent, fascinat să fie în centrul atenției prin efectul anecdotelor împărtășite.
Și în cel mai recent film al său își alege subiecte care comportă multe niveluri de lectură și interpretare, multe sertare, fapt care atestă că este un continuator al mariilor scenariști și adepți ai filmului în film, precum în demersul lui Truffaut din ”Noaptea Americană”.
În pelicula de față, accentul cade, în special, pe reliefarea laturii comice a oricărei complicații dramatice, mai exact, aceasta îl ajută să dezvolte propria sa filozofie, cu privire la mizele destinului individual și demnitatea cu care și cea mai precară existență umană ar merita să fie trăită, ci nu doar consumată.
”6,9 pe scara Richter” se transformă în ritm crescendo, galopant într-o demonstrație de forță și virtuozitate asupra modului în care un subiect aproape morbid și ușor de relativizat poate deveni spumos și decapant, ca în marile show-uri muzicale de alta data. În plină mizerie ideologica, manipulare colectiva și panica generalizata, Caranfil preia cu provocativa abilitate, tema perplexitati romanesti în raport cu drobul de sare (cutremurul) și o ghideaza extrem de autentic și dezinvolt către o neutralizare sistematica și plină de umor amar, dar cu atât mai contaminant pentru public.
Scenariul și muzica fac o casa armonioasa împreuna astfel ca oriunde plictiseala sau scarba existentiala par să se instaleze, Caranfil le contrapune alternative paradoxale, la limita bunului-simt, tocmai pentru a dovedii ca o comedie muzicala poate fi un gen major și cu un impact compensatoriu absolut neasteptat. De plida, personajul Profesorului și regizorului din viața reala, încredințat maestrului Gelu Colceag, oricat de demonic și epuizant este prezentat, reușește sa schimbe apele, proiectand o aura grava și hedonista în același timp asupra micii scene de teatru, devenita cumva peste noapte o mare scena a Lumii. Astfel, regizorul lucrează deopotriva cu profesionisti și neprofesionisti, însă se concentreaza pe valorizarea aptitudinilor lor cel mai puțin banuite de ei insisi.
Povara cea mai grea de purtat este pe umerii lui Laurentiu Banescu, însă toți ceilalți protagonisti se transpun în scenariu cu o febrilitate și voluptate demne de invidiat: de la Maria Obretin la Teodor Corban și de la Alexandru Papadopol la Ovidiu Niculescu și episodici pe ecran, dar memorabili ca apariție, precum Ionuț Gramma și Lia Sinchevici.
De-a dreptul recomfortantă și cu efect cathartic este la final nu doar senzația de combustie simbolistica, greu de prevăzut la o asemenea tema, ci și starea de impartasire conviviala și de decontractare entuziasata care rămâne lung timp în memoria spectatorului.